Dragobetele, sărbătoarea iubirii la români

Zeu al dragostei în Panteonul românesc

0 743

Sărbătoarea populară a iubirii, Dragobetele, este celebrată în fiecare an la 24 februarie, zi în care Biserica Ortodoxă sărbătorește Întâia și a doua aflare a capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul.
Pe de altă parte, data de 24 februarie marchează și începutul anului agricol, momentul în care întreaga natură renaște, păsările își caută cuiburi și, după unele credințe populare, ursul iese din bârlog, notează site-ul traditii.ro. Odată cu natura, reînvie și iubirea, iar Dragobetele este ziua în care întreaga suflare sărbătorește înnoirea firii și se pregătește pentru sosirea primăverii.
În funcție de regiune, sărbătoarea este cunoscută și sub numele de ”Cap de primăvară”, ”Sântion de primăvară”, ”Ioan Dragobete”, ”Drăgostițele”, ”Logodna sau însoțitul paserilor”.

Zeu al dragostei în Panteonul românesc, Dragobetele este identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă, sinonim cu Năvalnic. Este considerat, în credința populară românească, fiul Babei Dochia. Năvalnic și nestatornic, Dragobetele este închipuit ca un flăcău voinic, chipeș și iubăreț, ce sălășluiește mai mult prin păduri. Furându-le mințile fetelor și nevestelor tinere, Dragobetele a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poartă numele, respectiv o specie de ferigă, se arată pe site-ul http://www.crestinortodox.ro/.
Dragobete este și un zeu al bunei dispoziții, de ziua lui organizându-se petreceri și prilejuind, astfel, înfiriparea unor noi iubiri, logodne și chiar căsnicii. Odinioară, de Dragobete, satele românești răsunau de veselia tinerilor și peste tot se putea auzi zicala: ”Dragobetele sărută fetele!”.

În dimineața zilei de Dragobete, înveșmântați în straie de sărbătoare, flăcăii și fetele se întâlneau în centrul satului sau în fața bisericii. Dacă vremea era urâtă, se strângeau în casa unuia dintre ei, unde se țineau de jocuri și de povești. Însă, dacă vremea era prielnică, porneau în cete, cântând, către pădure sau prin luncile din apropiere, unde fetele culegeau ghiocei, violete și tămâioasă, flori de primăvară și plante miraculoase, pe care le păstrau la icoane până la Sânziene, când le aruncau pe apele curgătoare. În unele zone, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apă din omătul netopit sau de pe florile de fragi. Această apă, despre care se spunea că e ”născută din surâsul zânelor” (”apa zânelor”), era păstrată cu grijă, existând credința că avea proprietăți magice: făcea fetele mai frumoase și mai drăgăstoase.
Sărbătoarea dragostei era socotită de bun augur pentru treburile mărunte, însă nu și pentru cele mai importante. Deoarece exista credința că Dragobetele îi va ajuta pe cei gospodari să aibă un an mai îmbelșugat decât ceilalți, oamenii nu munceau, dar își făceau curățenie prin case. Chiar dacă se considera că Dragobetele ocrotea și purta noroc tinerilor, în general, și îndrăgostiților, în mod special, de la această sărbătoare nu lipseau nici cei mai în vârstă, ziua Dragobetelui fiind ziua în care trebuia să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar și de păsările cerului. În această zi nu se sacrificau animale, pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Se spunea, totodată, că cei ce participă la Dragobete vor fi feriți de boli, și mai ales de febră, și că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelșugat.

Foto credit Dia Somogyi

Comentarii

comments

S-ar putea să-ți mai placă și Mai multe de la același autor

Lasă un răspuns