O fotografie veche și una de astăzi pot spune, uneori, mai mult decât multe pagini de istorie.
Atunci, fânul se strângea cu furca, se ridica în căruța trasă de cai, iar munca unei zile aduna laolaltă familia, vecinii și uneori aproape întreaga uliță. Era greu. Foarte greu.
Dar oamenii erau împreună.
Copiii creșteau printre părinți și bunici și învățau, fără manuale, ce înseamnă munca, răbdarea, ajutorul și rostul fiecărui lucru.
Astăzi, tractorul, balotiera și utilajele moderne fac într-un timp scurt ceea ce altădată cerea multe brațe și o zi întreagă de trudă. Și este bine că satul a evoluat. Nu trebuie să ne fie dor de sărăcie și nici de munca istovitoare.
Dar ar trebui să ne fie dor de ceea ce era sănătos în lumea aceea: apropierea dintre oameni, familia împreună, respectul pentru muncă, cumpătarea și legătura firească dintre om, animal și pământ.
Poate că adevărata provocare a satului românesc nu este să aleagă între „atunci” și „acum”.
Este să meargă înainte cu tehnologia de astăzi, fără să-și piardă sufletul de ieri.
Pentru că utilajele ne pot ușura munca, dar numai oamenii pot păstra satul viu.
Comentariile sunt închise.