Ekateryna Spyhlazova (Kate S.) și Ekateryna Rudenko (Kate R.) s-au întâlnit la un curs de pictură când erau încă în liceu. S-au născut în Odesa și sunt prietene din 2015. De atunci au locuit împreună, au creat un studio de artă și au fugit din calea războiului. Nu au ieșit decât o singură dată din țara lor înainte să devină refugiate. Au vizitat Moscova, anul trecut. Capitala Rusiei e locul unde vor să mai facă excursii cu elevii pe care îi învață să picteze, datorită muzeelor lor de artă – asta după ce războiul se va încheia.
Când au plecat din Ucraina, în mașina lor se aflau, pe lângă haine și documente, tuburi cu vopsea acrilică. Și-au dat seama că trebuie să părăsească Ucraina după patru zile de la începerea războiului, iar traseul lor includea țări din Europa de Sud. Totuși, o oprire în Sibiu le-a convins să rămână în România.
După ora de pictură, Kate R. (stânga) și Kate S. (dreapta) se pregătesc să iasă în parc
Din atelier, pe Zoom
Kate Rudenko stă pe un scaun de birou în fața laptopului și vorbește despre puncte de fugă în ucraineană. În timp ce explică, finisează o pictură în alb-negru și, din când în când, ridică pânza în fața camerei pentru ca cei trei elevi ucraineni de pe Zoom să poată vedea. Își aranjează cu un tic nervos ochelarii pe care îi poartă doar când predă și glumește chiar dacă lângă ea sunt alți trei ucraineni care lucrează în spațiul comun oferit de primărie, la Centrul Ucrainean Sibiu. Sunt două săli conferințe, într-o clădire de pe strada Mitropoliei Prietena ei, Kate Spyhlazova, care e mai mică decât ea cu un an, e mult mai tăcută și stă în spatele laptopului. Face fotografii pentru pagina lor de Instagram, @fluoritstudio, prin care își promovează proiectul început înainte de război. Cele două conduc un studio de artă, care înainte avea sediul în Odesa, și unde, înainte să înceapă războiul, 100 de elevi învățau să picteze și să lucreze cu ceramică. După ce au ajuns în România, studioul nu s-a închis, ci toată munca s-a mutat pe Zoom. Au rămas doar cu zece elevi, cu care Kate R. se întâlnește săptămânal, fiindcă doar ea a continuat să predea, Kate Spyhlazova devenind manager de social media în încercarea de a găsi clienți noi. Tunsă scurt, până la umeri, aruncă o privire din când în când spre ecranul laptopului la foștii ei elevi, despre care spune că îi știe de când erau mici. În familia ei aproape toți sunt profesori, ceea ce a influențat-o să aleagă aceeași direcție. I-a plăcut dintotdeauna arta și nu s-a gândit niciodată că va ajunge să câștige bani din asta, însă părinții și o profesoară i-au spus că dacă vrea să continue să picteze și să sculpteze, singura variantă este să predea. Acum, după ce a predat cinci ani și s-a mutat în altă țară, spune că nu mai poate continua. Și-a dat seama că elevii o simțeau că nu mai are energie, iar când ajungea acasă după ore, spune că se simțea „ca o lămâie stoarsă.”
Studioul acum Studioul atunci*
Kate R., în schimb, nu vrea să renunțe la interacțiunea cu copiii. Odată ce trec cele 60 de minute, ea continuă să vorbească despre pictură și îmi spune că ora asta a fost doar un exercițiu pentru a-i obișnui pe elevi cu umbrele, iar data viitoare vor picta aceeași imagine, doar că în culori, o stradă ce seamănă foarte mult cu una din Sibiu. Kate S. vorbește între timp cu soțul ei, Pavel, care stă la o masă distanță și editează niște videoclipuri. Pavel, cu care s-a căsătorit în timpul pandemiei, e la fel de slab ca soția lui și are un început de chelie. A reușit să treacă granița fiindcă are o altă cetățenie, iar Kate S. spune că nu ar fi plecat din Ucraina dacă Pavel ar fi fost obligat să rămână în țară din cauza legii marțiale. Pentru Kate R., în schimb, Fluorit Studio a rămas singurul punct neschimbat din viața ei din Ucraina, după ce a fugit la 24 de ani de război.
Acomodarea într-un oraș nou
Pentru a ajunge la stația de autobuz care o duce în la Centrul Ucrainean din Sibiu, Kate R. trebuie să facă doar câțiva pași de la blocul cu trei etaje în care stă acum. Trecând strada, glumește că prietena ei e mereu cea care petrece mai mult timp pictând acasă, iar ea e cea care fuge în toate părțile. Spune că a venit în România cu doar 50 de euro în buzunar. Nu avea alte economii fiindcă de fiecare dată când veneau banii de la studio, ea îi cheltuia aproape pe toți pe materiale de pictură. Kate S., în schimb, a intrat în țară cu mai mult curaj, fiindcă soțul ei a pus bani deoparte pentru vremurile grele care au venit mult mai repede decât s-au așteptat. Kate R. luptă pe mai multe fronturi dinainte de a începe războiul. În același timp în care era studentă la Universitatea de Pedagogie, urma și cursuri la un colegiu de design de costume pentru teatru. Spune că diplomele ei au rămas în Ucraina, iar când s-a înscris la un curs de procesare de date, organizat special de TotalSoft pentru refugiați, a rămas surprinsă, pentru că în Ucraina nu te întreabă nimeni de diplomă, doar dacă vrei să devii următorul Zelenski.
Kate Rudenko în stația de autobuz
Kate R. observă repede când mă uit confuză în jur în căutarea unui tonomat pentru bilete și îmi spune că ea plătește din autobuz. Deși transportul în comun e gratuit pentru ucraineni, Kate încearcă din când în când să plătească și ea pentru bilet, fiindcă face zilnic drumuri cu autobuzul și știe că costurile sunt mari pentru primărie. Pe drum mă întreabă dacă știu adulți din Cluj cărora le-ar plăcea să se înscrie la cursurile lor, fiindcă în Ucraina avea elevi avocați și psihologi care veneau după muncă la studioul lor, iar în Sibiu nu găsește pe nimeni. Deși vorbește engleză mai bine decât prietena ei, încă întrerupe conversațiile pentru a traduce pe telefon un cuvânt din ucraineană. Mi-l spune și în limba ei maternă, în speranța că folosim același termen, cum se întâmplă la „да” („da” în limba română, care se pronunță la fel), însă de cele mai multe ori nu e cazul. Spune că a făcut mari progrese de când e în Sibiu, fiindcă în Ucraina vorbea o engleză stâlcită, dar acum o ajută o profesoară din Odesa de trei ori pe săptămână. În timpul în care nu predă, nu învață engleză sau procesare de date, închiriază biciclete și se plimbă prin Sibiu, pe care a ajuns să-l cunoască, fiindcă e aici din martie.
Nu reușește să învețe numele străzilor, pentru că limba română i se pare foarte dificilă, însă recunoaște mereu locul în care se află.
Acum știe și în somn drumul până la centrul de unde predă online orele de pictură și spune că în viitor i-ar plăcea să se mute într-un oraș cu bulevarde mari, cum sunt în Odesa. Înainte să ajungem la centru, Kate îmi arată de unde își ia prânzul – un stand cu pizza calzone, de pe strada Nicolae Bălcescu. Cumpără o felie, pe care o mănâncă înainte de ora de pictură.
Kate R. era într-un Zoom, la centrul Ucrainean Sibiu, când a auzit ultima dată o alarmă antiaeriană. Preda mai multor elevi, printre care și o fetiță de opt ani care a rămas în Odesa cu părinții ei. Ora s-a întrerupt pentru câteva secunde, fiindcă microfonul deschis al fetiței recepta alarma antiaeriană. Eleva și-a pus o cască de bicicletă pe cap care să o protejeze, iar după a continuat ca și când nu exista nicio șansă ca un avion să elibereze o bombă deasupra blocului în care locuia. De când a început războiul, Kate R. spune că elevii ei sunt mult mai prezenți, și chiar dacă au zece ani vorbesc despre bombardamente și ruși. Dacă ea se afundă în muncă pentru a uita că în țara ei mor oameni, Kate S. iese la alergat prin parcul care îi amintește de acasă. Să intri pe social media pentru a lăsa la o parte măcar pentru un minut că acasă este război, nu e o soluție, spun ele, pentru că războiul e mai mult decât prezent pe Instagram și Facebook. Prieteni de-ai lor, care acum un an erau actori sau artiști, s-au angajat în armată și postează selfie-uri în uniformă sau cu tranșee. Ei luptă fie în prima linie, fie se asigură că la miezul nopții inamicul nu se plimbă pe străzile din Ucraina. Și nu doar prietenii lor o fac, ci și prietene.
Acasă, adică în Sibiu
Citește continuarea pe Gen, revistă.
Text de Alexandra Clapa. Alexandra are 21 de ani și este în anul III la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca
Editor text: Florin Râșteiu
Editor foto: Oana Brîndușe
Corectură: Alexandru Ciocan
* fotografiile sunt din colecția personală a lui Kate S.
Materialul a fost realizat în cadrul programului de burse „Comunități la marginea conflictului”, derulat de Fundația Comunitară Sibiu și finanțat cu ajutorul UK Aid din partea Guvernului Britanic.
Comentariile sunt închise.