Claudiu Urse: Poți fi un actor extraordinar de talentat, dar dacă nu muncești, totul este deageaba

Viața unui tânăr actor în România este grea și foarte puțini absolvenți reușesc să profeseze. Claudiu Urse, masterand al Facultății de Litere și Arte din Sibiu este un caz fericit. A avut norocul să fie înconjurat de actori importanți, încă de pe băncile școlii, primul rol principal, avându-l la vârsta de 21 de ani.

Laura Matei: Cum era actorul Claudiu Urse în copilărie?

Claudiu Urse: Eram un copil timid, care stăteam acolo unde îl puneai și nu prea interacționam cu alți copii. Dar în schimb când eram pe scenă, uitam de acest lucru.

Rep.: Cum ai descrie teatrul, pornind de la ce semnifică el pentru tine?

C.U.: Să știi că este o întrebare grea. Pentru mine are o importanță deosebită, încă din copilărie îmi imaginăm cum este să fii acolo, acel personaj din acel décor, cum este să joci…îmi doream să fiu acolo. Cum e de exemplu, atunci când îți place atât de mult o pictură, un peisaj și îți dorești să fii acolo. De mic copil voiam să fiu unul dintre personaje din televizor și din această dorință am început să fiu tot mai mult atras de teatru și consider că acesta este un mod de a mă exprima  în încercarea de a fi altcineva. Întotdeauna joci situația, pentru că în teatru este vorba de un conflict. Cineva are o problemă care trebuie rezolvată, mai ales în comedie, care se bazează pe rezolvarea problemelor. De exemplu, în comedia Jubileul am rolul principal, sunt un director de bancă care are probleme cu nevasta, cu amanta, am tot felul de probleme.

Rep.: De când ai microbul teatrului în sânge?

C.U.: De la serbarea din clasa a 4-a, mai exact spectacolul de Crăciun, când trebuia să fiu mag. A fost prima dată când am jucat ceva. Îmi amintesc de clasa a 5-a, când s-a organizat un fel de cenaclu,  ce cuprindea anumite cursuri de actorie, unde participau elevii de la mai multe școli generale și ne-am adunat vreo 50 de copii, dar după vreo 4 luni am rămas singurul și mi-au zis să nu mai vin. Nu mi-a fost niciodată rușine de ceea ce fac.

Rep.: Când a fost primul tău contact cu teatrul?

C.U.: La 16 ani am avut primul contact cu scena, fiind elev la un liceu cu profil de teatru. Am avut norocul să intru la teatrul din Brăila, unde am cunosc regizori importanți. Iar, Victor Ioan Frunză a fost primul regizor cu care am colaborat. Am învățat încă de pe băncile liceului să lucrez într-un mediu cu oameni profesioniști. Era un lucru important pentru mine să fiu în sală la repetițile unor actori importanți. Mi-am „sacrificat” toată vacanța de vară, deoarece spectacolele aveau loc vara, cu elevi de liceu, nefiind Facultate de Actorie în Brăila și cred că am învățat foarte multe lucruri de la ei. Consider că, actoria adevărată este atunci când spectatorul înțelege ce se petrece în sufletul actorului, totuși momentele când poți face asta sunt destul de rare.

Rep.: Îți mai amintești de primul rol?

C.U.: Primul rol? Da, în primul spectacol nu aveam nicio replica, pur și simplu aveam câteva intrări, făceam figurație. Dar mie nu-mi păsa. Eram fericit chiar dacă intram doar 10 minute pe scenă.

Rep.: Cum a fost prima ta interacțiune cu publicul?

C.U.: Primul contact cu publicul a fost în 2012 când am jucat la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Timișoara și l-am interpretat pe Pinochio. A fost un spectacol pentru copii și vreau să spun că, publicul format din copii este cel mai frumos public pentru că reacționează la absolut orice le spui.  Am avut foarte multe emoții și nu-mi venea să cred că am rolul principal. Aveam doar 21 de ani și încă nu eram student la Facultatea de Litere și Arte din Sibiu. A fost foarte greu, dar am reușit.

Rep.: Ai un personaj sau actor care să te inspire?

C.U.: Da, am avut încă din clasa a 9-a, când am început să urmez cursurile Liceului de Artă din Brăila, orașul meu natal, unde am întâlnit câțiva actori foarte buni și aș vrea să le menționez numele Liviu Pintileasă, Iulian Oprea, Marin Florea și nu în ultimul rând Bujor Măcrin și cumva ei erau eroii mei și într-un final am ajuns să fim colegi de scenă. Sunt oamenii de la care am avut foarte multe lucruri de învățat.

Rep: Te-ai regăsit în vreun personaj ?

C.U.: Da, sunt foarte multe personaje în care mă regăsesc sau fac eu cumva, să pun puțin din personalitatea mea. Dacă joci trebuie să pui suflet în personajele tale. Întotdeauna m-a interest de ce acționează oamenii într-un anumit fel, iar teatrul îmi dă mie posibilitatea să mă văd într-un mod realist și pe care în mod normal nu l-aș putea face în întreaga viață. Pe scenă pot fi cine vreau  sau ce îmi imaginez a fi.

Rep: Preferi roluri pozitive sau negative?

C.U.: Trebuie să privești toate personajele ca fiind pozitive. În teatru nu există personaj pozitiv sau negativ și chiar dacă spectatorul îl vede ca fiind un personaj negativ, ție trebuie să-ți placă și să-l consideri un om bun. Aș  juca orice, nu contează. Pornind de la oameni săraci, oameni handicapați, directori, oameni bogați. Am jucat odată, un copil autist. Poți să faci din orice rol un personaj bun, chiar și dintr-un personaj care intră de două ori pe scenă și nu are nicio replică. Fiecare actor are o anumită tipologie și i se potrivesc mai bine anumite roluri, dar nu aș puta juca un copil.

Rep.: Ai juca într-un rol feminin?

C.U.: Da, nu știu  cât de bine, dar sunt mulți actori care joacă în personaje travestite.

Rep.: Primează munca sau talentul actorului în realizarea unui spectacol reușit?

C.U.: Munca. Poți fi un actor extraordinar de talentat, dar dacă nu muncești, totul este deageaba. Trebuie să muncești foarte, foarte mult. Sunt actori, care pot face ceva genial și rămân remarcați. Dar din câte știu eu, toți marii actori au muncit foarte mult. Meseria aceasta presupune să lucrezi constant, fie ai un rol mic, fie ai un rol mare și foarte important. Nu poți să te reîntorci prea ușor, după ce faci o pauză. Eu după ce am terminat liceul am făcut o pauză de 3 ani de zile, chiar dacă am mai avut proiecte mici, nu pot spune că au avut o continuitate și s-a simțit puțin.

Rep.: Ți s-a întâmplat vreodată să uiți replicile?

C.U.: Da, acum ceva timp. Eram la „Noaptea Cercetătorilor” și trebuia să joc în spectacolul „#Minor”. Nu mai jucasem de câteva luni acest spectacol și nu prea am avut timp de repetiții. În timpul spectacolului, la un moment dat, am rămas preț de câteva secunde blocat pe „metoda”. Repetam metoda…și nu era nicio metodă. Era procedura moralității și trebuia să spun că nu s-a respectat nici procedură  a moralității și la un moment dat tot repetând am zis metoda și am trecut mai departe. A fost singura dată când mi s-a întâmplat. Deobicei mă pregătesc foarte bine.

Rep.: Cât de importantă este colaborarea cu colegii de scenă și dacă ar trebui să-i cunoști și replicile sale pentru a vă ajuta într-un moment în care poate că unul dintre voi aveți o zi mai grea?

C.U.: Este foarte importantă colaborarea dintre noi și este și necesar pentru a știi și ce are de spus și colegul tău. Sunt situații când poate că nu își spune toate replicile, mai ales la un spectacol static, bazat pe text, cum e „#Minor”, unde nu poți improviza. Este nevoie de muncă în echipă, respect și multă atenție. Trebuie să-ți asculți partenerul. Publicul te simte când nu ești atent.

Rep.: Cât de importantă este improvizația?

C.U.: Deobicei, în facultate înveți că trebuie să te adaptezi la orice situație și să improvizezi. Țin minte că, eram într-un spectacol la Brăila și aveam o masă veche, șubredă, la care i s-a rupt un picior și era nevoie de acea masă pentru scena unui personaj, când cineva era aruncat peste masă. Iar, un coleg a improvizat, spunând ceva de genul Băi, copile repară și tu masa. Nu vezi că s-a rupt? Iar un actor care nu avea altceva mai bun de făcut a mers şi a jucat repararea mesei, și probabil publicul a crezut că e pe scenă și acea masă se rupe de fiecare dată. Câteodată, un anumit accident te poate salva. Trebuie să fii tot timpul atent.

Rep.: Care ar fi planurile pe plan profesional la sfârșitul anilor de studii?

C.U.: Aș vrea să-mi fac propria companie de teatru independent și împreună cu un prieten să facem spectacole de teatru cu deținuți și m-am gândit la penintenciarul din Brăila. E un festival de teatru de acest gen la București și vreau în această vară să particip cu un astfel de spectacol în cadrul festivalului. Toți actorii vor fi deținuți. Inițial, vor fi organizate niște worshopuri pentru ei și vor fi incluse și o parte din poveștile lor.