Video – Biserica din Moardăș – tăcerea care mai rostește rugăciuni. „O liniște care încă vorbește – și o biserică evanghelică ce nu s-a stins”

La capătul unui drum ce șerpuiește lin printre dealuri cu iarbă verde și livezi uitate, se înalță ca dintr-o poveste veche Biserica Evanghelică din Moardăș, comuna Mihăileni, Sibiu. Timpul aici nu se măsoară în ceasuri, ci în anotimpuri, în clopote trase rar și în pașii domoli ai bătrânilor care mai știu să rostească povești cu început și tâlc.

„N-am mai auzit orga din ’68…”, oftează tanti Maria, o femeie de 84 de ani cu basma neagră și mâini ce par să poarte toate iernile locului. Ne așezăm pe banca de lângă biserică, sub un copac bătrân. „Aici se adunau sașii din sat, toți frumos îmbrăcați, cu pălării. Când suna clopotul, se oprea tot. Nici vacile nu mai mâncau parcă… ascultau și ele.”

Construită în secolul al XV-lea, biserica evanghelică din Mordăș a fost sufletul unei comunități săsești înfloritoare. Acum, zidurile-i poartă urmele trecerii timpului și ale plecărilor. Tencuiala e crăpată, iar în naos, lumina cade oblic prin vitralii prăfuite. Dar e o frumusețe în ruină, o poezie în fiecare fisură.

„Noi n-am fost sași, dar biserica asta e și a noastră…”, spune Dumitru. „Aici m-am dus de mic, cu prietenii mei sași. Intram în biserică cu teamă, da’ și cu respect. Era tăcere și orga suna de-ți tremura pieptul.”

Pe vremea aceea, granițele confesionale se estompau în fața respectului. Biserica era și loc de rugăciune, și loc de legătură între oameni. „Îmi aduc aminte de o duminică de Crăciun… ningea lin, iar corul cânta în germană. Eu n-am înțeles tot, dar simțeam. Mă cutremuram, așa frumos era.”

În interior, praful s-a așezat ca o pătură de uitare peste strane și amvon. Dar lumina ce intră prin vitralii încă aduce o căldură aparte. În fiecare colț al bisericii, trăiește câte o amintire.

„Copiii noștri n-au prins nimic din ce-a fost aici…”, oftează Dumitru. „Ne-au plecat toți. Nepoții-s la oraș, la școli înalte. Le-am spus: ‘Dacă aveți drum prin Mordăș, intrați o clipă, aprindeți o lumânare.’ Nu pentru credință, ci pentru memorie.”

Cândva, în fiecare duminică, biserica răsuna de cântări în limba germană. Tinerii se așezau în băncile din dreapta, femeile în stânga. Copiii erau învățați cu strictețe să stea cuminți, să nu clănțăne scândurile podelei.

„Și părintele era sever, dar cu har”, adaugă badea Ion, un român care a învățat nemțește din prietenie. „Când predica, aveai impresia că Dumnezeu vorbește direct. Și nu, nu conta că eram ortodocși. Intram și noi uneori, doar ca să ne rugăm în liniște. Aici e o liniște cum nu mai găsești…”

Deși înconjurată de uitare, biserica nu e singură. Încă veghează satul de pe deal, cu turla ei ascuțită ca o suliță îndreptată spre cer. Câțiva voluntari din județ și din Germania vin uneori să mai curețe, să bată un cui, să pună un lacăt nou. Speranța rămâne.

„Poate într-o zi va suna iar clopotul, nu pentru moarte, ci pentru viață”, spune domol tanti Maria, privind în zare, unde cerul și pădurea se îmbrățișează tăcut.