Nu de puține ori mă opresc la marginea drumului, privesc ulițele satului nostru și caut cu privirea ceva ce pare că am pierdut pe drum, fără să ne dăm seama când și unde s-a rătăcit. Caut acea forță nevăzută care ținea comunitatea legată mai strâns decât orice liant modern. Caut claca.
Astăzi vorbim despre fonduri europene, despre strategii de dezvoltare, despre digitalizare și comunități inteligente – lucruri bune și necesare, pe care, ca primar, le urmăresc zi de zi. Dar, ca om născut și crescut la țară, simt că în spatele acestor ziduri noi de beton se ascunde un gol pe care niciun proiect nu îl poate umple. Lipsa clăcii ne-a sărăcit încet sufletul satului și ne-a schimbat, fără să ne dăm seama, rădăcina comunității noastre.
Când munca era sărbătoare, iar datoria era de la sine înțeleasă,
Pe vremuri, claca nu era o obligație și nici o corvoadă. Era rânduială.
Când un gospodar își ridica o casă, când venea vremea coasei și fânul trebuia strâns înainte de ploaie, când era vremea secerișului sau când o văduvă nu mai dovedea cu treburile gospodăriei, satul se aduna ca o singură inimă. Nu se făceau liste și nu se semnau contracte. Cuvântul omului era mai tare decât orice hârtie.
Astăzi îți dau eu o mână de ajutor, mâine vii tu la mine.
Era atât de simplu.
Un pahar de rachiu bun, o mămăligă caldă la sfârșitul zilei, o glumă spusă la vremea ei și mulțumirea că ai făcut un bine. Atât.
Claca avea trei virtuți pe care nicio instituție modernă nu le poate înlocui:
- Solidaritatea organică – nimeni nu era lăsat singur în fața greutăților. Satul funcționa ca un organism viu, în care durerea unuia era simțită de toți.
- Școala caracterului – tinerii învățau de la bătrâni nu doar cum se ține coasa sau cum se pune o bârnă, ci și cum se respectă cuvântul dat, cum se vorbește și cum se trăiește în comunitate.
- Bucuria comuniunii – munca grea devenea mai ușoară atunci când era împărtășită. Se cânta, se glumea și se legau prietenii care țineau o viață întreagă.
Prețul modernizării: fiecare în spatele gardului său
Astăzi am înlocuit claca cu prestatorul de servicii. Plătim pe cineva să ne cosească iarba, să ne repare gardul sau să ne zugrăvească o cameră. Schimbul de suflet a fost înlocuit de tranzacția financiară.
Gardurile au devenit mai înalte, iar porțile mai zăvorâte.
Fără clacă, satul românesc riscă să devină doar o înșiruire de case frumoase, în care oamenii locuiesc unii lângă alții, dar nu mai trăiesc împreună. Am câștigat confort, însă am pierdut comunitate. Am pierdut sentimentul acela profund că aparții unui loc și că ești responsabil și pentru binele celui de lângă tine.
O chemare la rezistență spirituală
Ca primar, pot să aduc asfalt pe ulițe, pot să aprind lumina pe fiecare stradă și să modernizez școala. Dar niciun proiect nu poate pune în sufletul oamenilor ceea ce odinioară punea claca.
Comunitatea nu se zidește din cărămidă și beton, ci din oameni care se cunosc, se respectă și își întind mâna la nevoie.
Astăzi, singurătatea bătrânilor și înstrăinarea tinerilor ne arată cât de mult ne lipsește spiritul clăcii. Poate că nu vom mai merge la secerat cu coasa pe umăr și nici nu vom mai ridica șuri din lemn ca altădată, dar putem păstra ceea ce era mai de preț: grija unuia pentru celălalt.
Mi-aș dori să auzim mai des, peste gardurile caselor noastre, o întrebare simplă și atât:
„No, vecine, îți trebuie o mână de ajutor?”
Satul românesc nu va muri dacă îi lipsesc banii și nici dacă nu va avea cea mai modernă infrastructură. Va muri atunci când îi va lipsi omenia.
Iar omenia, aici, la țară, s-a născut și s-a ținut vie prin clacă, prin cuvântul dat și prin bucuria de a fi împreună.
Modernizarea satului românesc este necesară și trebuie să continue. Dar să nu uităm niciodată că satul nu înseamnă doar drumuri asfaltate, clădiri frumoase și proiecte europene. Satul înseamnă oameni. Iar atunci când oamenii încetează să fie împreună, nici cea mai frumoasă investiție nu poate umple golul lăsat de lipsa comunității.
Să nu lăsăm claca să rămână doar un cuvânt frumos din cărțile de istorie. Să o aducem, fiecare după puterile sale, înapoi în viața satului românesc.
Valentin Ivan
Primar și om al satului.
Comentariile sunt închise.