Există momente care ar trebui să ne adune, indiferent de opinii, partide, generații sau nemulțumiri. Momente rare, simbolice, care nu aparțin niciunui guvern și niciunui politician. Imnul național este unul dintre ele. Și totuși, în România, pare să fie tot mai des scena unei rupturi profunde.
De fiecare dată când se aude „Deșteaptă-te, române!”, fie pe stadion, la un eveniment public sau într-un cadru oficial, se găsesc câțiva care aleg să huiduie. Nu autoritățile. Nu o decizie politică. Nu un om. Ci imnul unei țări.
Suntem, poate, una dintre puținele națiuni în care acest gest a devenit aproape previzibil.
Pe stadioane, fluierăturile acoperă versurile. La manifestații, huiduiala vine ca o declarație de revoltă. În spațiul public, imnul ajunge să fie confundat cu cei care se află temporar la putere. Iar aici apare confuzia gravă: imnul nu este statul, nu este guvernul, nu este administrația. Este povestea noastră comună, cu tot ce a avut ea bun și dureros.
„Deșteaptă-te, române!” nu vorbește despre funcții, privilegii sau eșecuri administrative. Vorbește despre trezire, despre demnitate, despre momentele în care acest popor a fost pus în genunchi și a ales să se ridice. Despre generații care au plătit libertatea cu viața, nu cu postări pe rețelele sociale.
Huiduind imnul, nu sancționăm o clasă politică. Ne sancționăm pe noi.
Sigur, nemulțumirea este reală. Frustrarea este legitimă. România are probleme adânci: lipsă de încredere, instituții fragile, promisiuni repetate și rar împlinite. Dar tocmai aici se rupe firul logic: dacă nici simbolurile care ne țin împreună nu mai sunt respectate, ce ne mai rămâne?
În alte țări, imnul este un moment de tăcere, chiar și pentru cei critici. Este o linie pe care protestul nu o trece. Nu pentru că totul ar fi perfect, ci pentru că simbolurile nu sunt vinovate pentru realitate.
La noi, însă, pare că am ajuns să confundăm patriotismul cu nervul de moment. Iar huiduiala este prezentată uneori ca un act de curaj civic, deși, în esență, este un gest comod. Nu construiește nimic. Nu schimbă nimic. Doar adâncește ruptura.
Poate problema nu este imnul. Poate problema este că nu mai știm ce ne leagă.
Am devenit o națiune care își ceartă trecutul, își suspectează prezentul și nu mai are răbdare pentru viitor. O națiune în care revolta a înlocuit respectul, iar zgomotul a luat locul reflecției.
Nu, imnul nu trebuie iubit orbește. Dar trebuie înțeles. Și, mai ales, separat de cei care îl folosesc uneori greșit.
Poate adevărata întrebare nu este de ce huiduim imnul. Ci ce gol interior încercăm să acoperim prin asta.
Comentariile sunt închise.