Lengyel Ema „Unguroaica profesoară” care a predat limba română generațiilor din Copșa Mică

În Copșa Mică, numele Lengyel Ema este rostit cu respect. Unii o spun cu emoție, alții cu zâmbetul specific elevilor care, odinioară, au fost certați pentru un „i” scris greșit. Toți însă își amintesc de ea ca de o profesoară exigentă, dreaptă și profund dedicată meseriei.

Născută la Blaj, orașul supranumit „Mica Romă”, Lengyel Ema a ales drumul filologiei și al catedrei într-o perioadă în care vocația conta mai mult decât confortul. A absolvit liceul la Sighișoara și Facultatea de Filologie româno-maghiară la Târgu Mureș, iar în 1971 a fost repartizată la o școală din satul Tăuni, județul Alba. Acolo a început o poveste care avea să fie spusă ani mai târziu cu umor: „Uite, unguroaica profesoară care a venit să ne predea limba română!”.

Departe de a fi o piedică, această etichetă a devenit o dovadă a profesionalismului său. Copiii au apreciat-o, rezultatele au fost bune, iar mulți dintre elevii ei aveau să reușească mai târziu în viață. Comunitatea din Tăuni a primit-o cu deschidere, iar respectul câștigat în anii petrecuți acolo a rămas una dintre amintirile dragi ale profesoarei.

În 1975, viața a adus-o la Copșa Mică, unde s-a stabilit după căsătorie. De aici, drumul profesional a continuat la Șeica Mică și apoi la Școala „Mihai Eminescu” din Mediaș, o perioadă pe care o consideră definitorie. A fost mereu un spirit critic, o profesoară care nu a ocolit adevărul și care a spus lucrurilor pe nume, chiar dacă acest lucru nu a fost pe placul tuturor.

După Revoluție, Lengyel Ema s-a întors la catedră, în Copșa Mică, unde a predat la Școala nr. 1 și la Școala nr. 3. A format generații întregi, printre elevii săi numărându-se inclusiv viitori lideri ai comunității. Pentru ea, meseria de dascăl nu a însemnat doar predarea limbii române sau maghiare, ci educarea caracterului, insuflarea unui comportament corect și a unei etici sănătoase.

Exigentă, dar apropiată de elevi, profesoara a știut să fie atât autoritate, cât și sprijin. Întâlnirile cu foști elevi, care își amintesc și astăzi lecțiile învățate, sunt dovada cea mai clară că munca sa nu a fost în zadar. În peste 30 de ani de activitate, mii de copii au trecut prin mâinile ei, fiecare lăsând o amprentă, dar și plecând cu o lecție.

Implicată și dincolo de sala de clasă, Lengyel Ema a organizat activități extrașcolare, serbări și evenimente care au adus împreună elevi, părinți și profesori. A crezut mereu că educația este un efort comun și că bucuria de a învăța trebuie cultivată.

Pensionată din 2001, profesoara privește înapoi cu luciditate și mândrie. „Am fost exigentă, dar dreaptă”, spune ea, convinsă că proverbul „ai carte, ai parte” nu și-a pierdut actualitatea. Într-o comunitate mică, dar plină de povești, Lengyel Ema rămâne una dintre acele figuri care demonstrează că adevărata performanță în educație se măsoară în oameni, nu în ani.

„Uite, unguroaica profesoară, care a venit să ne predea limba română!”

La absolvirea Facultății, tânăra profesoară a fost repartizată în 1971 la școala din satul Tăuni, județul Alba. Era o situație de care se amuză și acum. „Toată lumea se mira, uite unguroaica profesoară a venit să ne predea limba română! Dar a fost o perioadă frumoasă, copiii m-au apreciat și au fost rezultate foarte bune, cu mulți copii care au reușit bine în viață. Poate mă mândresc că am făcut ceva în viață”, spune fosta profesoară, actualmente pensionară. Până în 1975 a locuit în gazdă, în Tăuni, o comunitate cu oameni primitori, care au ajuns să o respecte și să o iubească pentru munca de la clasă.

„Mă bucur mult că mintea nu m-a părăsit. Picioarele da, dar mintea nu m-a părăsit! Am fost eu mai guraliu, așa am și acum vocea puternică și poate nu le-am plăcut tuturor pentru că am ținut mereu cu dreptatea și nu mi-a fost frică să îmi spun punctul de vedere. Am cărțile mele drept prieteni și mă bucur de tot ceea ce am realizat în viață.”
Profesoara Lengyel Ema

Din 1975, la Copșa Mică, dar profesoară la Mediaș

Drumul vieții a purtat-o la Copșa Mică, acolo unde s-a căsătorit în 1975. Inițial, a fost profesoară la Șeica Mică vreme de 2 ani, apoi a predat la Școala „Mihai Eminescu” din Mediaș, perioadă pe care o consideră foarte bună din punct de vedere profesional. „Am avut un colectiv bun, copii buni. Dar, să știți, eu tot timpul am fost un spirit critic, mi-a plăcut să spun lucrurile în față, fără ocolișuri. Iar asta nu le-a plăcut tuturor. N-am știut să tac niciodată. N-am făcut numai critică literară, ci am făcut și critică oamenilor, atunci când am considerat că lucrurile nu sunt așa cum trebuie să fie”, spune Lengyel.

După Revoluție, a predat la Copșa Mică

În anii ’90, profesoara a ajuns să predea la Școala nr. 1 din Copșa Mică, apoi a predat și la Școala nr. 3, acolo unde își aduce aminte că printre elevii dânsei s-a numărat și fostul primar al orașului Copșa Mică, Daniel Tudor Mihalache. „Am avut generații bune, copiii erau ascultători și chiar am putut să îmi fac meseria de educator, ceea ce pentru mine a fost o reală plăcere. Meseria de dascăl e una nobilă, nu este numai despre a transmite cunoștințe, ci și despre a înțelege elevul din fața ta și a-l ajuta să se descopere și să se educe. Mi-a plăcut să le insuflu copiilor un comportament bun, o etică sănătoasă. Dar în același timp am fost exigentă. Mă opresc câte un elev și îmi spune: «mai țineți minte doamna profesoară că m-ați certat că nu am știut cu câte i se scrie un cuvânt?» Și spune că așa a învățat și i-a prins bine. Eram exigentă, nu numai cu mine, dar și cu elevii. În același timp am știut să-i atrag, să-i apropii de mine”, spune fosta profesoară.

Satisfacții la catedră

Lengyel Ema spune că s-a bucurat de fiecare reușită a elevilor ei și că marea satisfacție rămâne ceea ce a reușit să le insufle elevilor: educație și perseverență. În același timp, spune că activitatea dânsei a fost apreciată și de superiori, astfel că a fost deseori desemnată în diferite comisii de examinare la liceele din Mediaș. Profesoara a predat la Copșa Mică până în 2001, când s-a pensionat. „Nu m-am gândit niciodată că elevii mei nu ar trece prin mână”, cum se spune. Dar sunt câteva mii de copii, în peste 30 de ani de activitate. Mi-a plăcut să implic copiii în activități extra-școlare, diferite evenimente, serbări, prezentări, unde am avut ocazia să cunosc copiii în alt cadru, să-i atrag, să-i fac să se bucure de ceea ce învață. Îmi plăcea să antrenez și părinții în astfel de evenimente, pentru că am considerat că e un câștig pentru toată lumea. Pentru mine, proverbul «ai carte, ai parte» a fost, este și va fi mereu de actualitate”, crede Lengyel.