FOTO – Mighindoala, satul în care Dumnezeu a rămas singur

La doar 15 kilometri de Șeica Mare, ascuns între dealuri și drumuri greu de străbătut, Mighindoala pare mai degrabă o amintire decât un sat. I se mai spune „Valea Îngerilor”, iar numele nu e deloc întâmplător: aici, spun localnicii din împrejurimi, a rămas doar Dumnezeu.

Drumul până în Mighindoala nu e pentru oricine. Noi am ales varianta prin satul Buia, unde asfaltul se oprește brusc, iar liniștea începe. De acolo, am lăsat mașina și am pornit pe jos, pe un drum de pământ, brăzdat de urmele tractoarelor. Aproximativ patru kilometri de mers printre câmpuri și pădure, într-o liniște aproape apăsătoare. Din când în când, doar vântul și sunetul pașilor îți țin companie.

Un localnic ne-a oferit o alternativă – o căruță care ne-ar fi dus până în sat – dar am ales să simțim drumul așa cum este el: lent, tăcut, uitat.

Când ajungi, ai senzația că timpul s-a oprit. Sau că a plecat cu totul.

Din Mighindoala au rămas doar câteva ruine de case, greu de numărat, o biserică evanghelică ce domină locul ca un ultim străjer și o biserică ortodoxă care și-a pierdut acoperișul și, odată cu el, rostul. În interiorul ei, nu mai sunt oameni. Doar copaci crescuți direct din podea, iarbă și tăcere.

În mod paradoxal, pe „strada principală”, acoperită mai mult de iarbă decât de asfalt, au fost montate becuri LED. Nu pentru locuitori – pentru că nu mai există – ci pentru cei doi ciobani care mai trec pe aici, însoțiți de turmele lor și de cei 18 câini ai stânei.

Unul dintre ei, Victor Albu, ne devine ghid. Cunoaște locul ca pe propriul buzunar. Îl străbate zilnic, alături de fratele său, cu oile la pășunat. Pentru el, Mighindoala nu e un sat părăsit. E un spațiu viu, chiar dacă oamenii lipsesc.

Ne oprește și în ceea ce ar trebui să fie cimitirul satului. Dar cu greu mai poate fi numit astfel. Câteva cruci – din lemn, fier sau beton – zac căzute, acoperite de frunze și buruieni. Pădurea a înghițit totul. Nici moartea nu mai are ordine aici.

Singura construcție care mai impune respect este Biserica Evanghelică, ridicată în secolul al XV-lea. Deși afectată de trecerea timpului, încă domină peisajul. A fost concesionată pentru 30 de ani de artistul neconvențional Sorin Tara (Tara von Neudorf), care încearcă să îi redea o parte din strălucirea de altădată, prin artă inspirată din istoria sașilor. Interiorul rămâne însă, pentru moment, greu accesibil.

Istoria locului spune că Mighindoala a fost cândva un sat viu. Menționat documentar încă din 1381, sub numele de Engental, adăpostea români, sași și maghiari. În anii ’70 existau peste 50 de case și o comunitate închegată. Plecarea sașilor și alunecările de teren au schimbat însă definitiv destinul așezării.

Astăzi, în Mighindoala nu mai locuiește nimeni. Doar amintirile, vântul și pașii rari ai celor care încă mai trec pe aici.

Am plecat din „Valea Îngerilor” cu un sentiment greu de descris. Nu e doar tristețe. E mai degrabă o liniște care apasă și te face să te gândești cât de ușor poate dispărea un loc – și cât de greu se mai întoarce viața în el.