Pentru Cavaleri Turnului Înclinat, a păstra tradițiile și obiceiurile este onoare și obligație

Pentru cavaleri, a păstra tradițiile și obiceiurile este onoare și obligație. Acum a fost vorba de Sânziene.
Sânziana, nume de floare
Oamenii nasc oameni…
Amintirile nasc amintiri…
Oamenii retraiesc amintiri…reînvie trecut

Natura și omul într-o armonie perfectă, incluși într-un întreg numit viață. Am fost născuți să credem într-o magie a fiecărei zile, trăind după un calendar care ne obligă la impletirea fiecărui lucru, cu gânduri și speranță, cu miracol de frumusețe căzută din cer, cu ajutorul necondiționat al soarelui…și uite așa asemuiesc sânziana cu razele soarelui pe pământ.
Bătrâni au fost și încă sunt, lunile de iunie revin, un cerc , o roată care se învârte în negura vremii, țesând fire de urzeală străbunii, intr-un prezent numit ,,azi” .
Sânziene cu cosite aurii, îmbrăcate în magice ii, bogăția unui neam căruia moștenirea amintirilor nu i-a fost furată. Am rămas să ducem mai departe roata vremii, lunile anului, fiecare cu minunea sălășluită în avuția lăsată de ,,ieri „…de bunica în ia-i albă, cu firul negru, mătăsos, cu năframa-i înnodată sub bărbie…ascunzând un fir de împletitură alb, din prea puținul păr rămas…din prea bogatul de odinioară.
Iar iunie… cu sânziene…același soare, aceleași raze culese odată cu binefăcătoarea floare, plantă tămăduitoare pentru trup, minune pentru suflet și credință.
Revăd și azi imaginea bunicii, cu brațul plin, pregătită să reverse rugăciunea pe crucea pe care urma să o lege, undeva la colțul portiței.
Așa-i obiceiul, îmi spunea, iar eu alegeam cele mai frumoase flori din grădină, pentru buchetelul care musai trebuia să stea în mijlocul crucii.
Sânzienele culese de pe câmpul din jurul bucății de pământ, cu brațele istovite după o zi de sapă, trebuiau împărțite să ajungă și pentru cruce și pentru cununitele, pe care, după ce le împletea, le arunca pe acoperișul casei. Erau numărate, câte una pentru fiecare membru al familiei.
Așa se făcea că trebuia să purced la alegerea altor flori care aveau menirea de a ne reprezenta pe fiecare în parte. Emoționată, nevoie mare, asistam la străvechiul ritual, în care , înțeleapta bunica, lua cununita din brațele mele, o arunca pe acoperiș și spunea: ,, Asta-i pentru Pavel…asta-i pentru Aron…asta-i pentru Susana…”
Mă întreb și acum de ce bărbații erau întotdeauna primii…urmau femeile și apoi copiii…La început au fost șapte…pe urmă, ușor…s-au tot rărit… ca mai apoi alte cununite să le ia locul…
Ritualul l-am preluat tristă, dar cum timpul, același timp care cere tribut, vindecă răni…azi…mă bucur că am mai prins încă o lună de iunie. De ce eram tristă și speriată ? Pentru că tot bunica spunea că a cui cununita va cădea prima de pe casă, acela va muri primul.
Asta…nu o aduce inapoi pe bunica, dar e una dintre multele zile în care amintirile…nasc…amintiri.
24 iunie, mergând pe uliță, la fiecare portiță, crucea stătea neclintită…în gândul meu, spuneam ieri, o spun și azi, ,,a mea e cea mai frumoasă!”.