Ruxandra Cibu Deaconu: După dezbaterea de săptămâna trecută despre violența obstetricală, o întrebare a revenit constant: „Și acum ce facem?”

Senatoarea USR Sibiu, Ruxandra Cibu Deaconu, susține că dezbaterea recentă privind violența obstetricală trebuie să se transforme în măsuri concrete, subliniind că problemele din sistem încep încă din perioada sarcinii și țin de lipsa informării, comunicării și a unor reguli clare privind îngrijirea pacientelor. În opinia sa, soluțiile vizează educația prenatală, consimțământul informat real, implicarea moașelor și crearea unor mecanisme prin care experiențele femeilor să fie ascultate și integrate în politici publice.

Vă redăm integral declarația senatoarei USR Sibiu Ruxandra Cibu Deaconu:

După dezbaterea de săptămâna trecută despre violența obstetricală, o întrebare a revenit constant: „Și acum ce facem?”

Cred că acesta este, de fapt, cel mai important punct de plecare. Dezbaterea nu a fost doar despre a spune lucrurilor pe nume, ci despre a înțelege unde apar rupturile — în comunicarea dintre medic și pacientă, în modul în care sunt luate deciziile și în felul în care experiențele femeilor rămân, de multe ori, neauzite.

E clar că problema începe mult înainte de sala de nașteri. Consimțământul informat, de exemplu, nu poate fi redus la o semnătură luată în grabă, într-un moment de vulnerabilitate. El trebuie să înceapă în timpul sarcinii și să însemne, cu adevărat, informare și înțelegere.

De aici apare și nevoia unor programe de educație prenatală coerente, accesibile și bazate pe informații clare, astfel încât fiecare femeie să știe la ce să se aștepte și să poată lua decizii în cunoștință de cauză.

Am discutat și despre nevoia unor ghiduri clare, care să definească ce înseamnă o îngrijire respectuoasă în timpul sarcinii și al nașterii — nu doar ca principiu, ci ca practică concretă, aplicabilă în spitale. Aici intră și lucruri esențiale pentru experiența pacientei, precum dreptul la intimitate si dreptul de a avea un însoțitor ales în sala de nașteri, inclusiv sprijinul oferit de o doula, acolo unde femeia își dorește acest lucru.

Un alt punct important a fost rolul moașei, încă prea puțin integrat în sistemul medical din România. Extinderea și decontarea serviciilor oferite de moașe — de la consiliere prenatală la îngrijire postnatală — pot contribui real la o experiență mai sigură și mai umană pentru paciente.

În același timp, a devenit evident că avem nevoie de mecanisme prin care experiențele pacientelor să nu rămână izolate. Fără forme reale de feedback și fără un mod sistematic de a înțelege ce nu funcționează, problemele rămân invizibile și se repetă.

Acestea nu sunt soluții spectaculoase peste noapte, dar sunt pași concreți, discutați împreună cu profesioniști din domeniu, care pot schimba în mod real experiența nașterii pentru multe femei.

Pentru mine, această dezbatere nu a fost un punct final. Este începutul unui proces în care aceste direcții trebuie transformate în politici publice.

Iar întrebarea „și acum ce facem?” rămâne una legitimă — și una la care trebuie să răspundem, pas cu pas, prin schimbări reale.