Europarlamentarul sibian Nicu Ștefănuță a publicat pe pagina sa de Facebook un mesaj puternic, însoțit de un videoclip în care Laura Radu, o mamă din România, își dezvăluie experiența cutremurătoare de violență obstetrică și domestică. Povestea ei a emoționat profund plenul Parlamentului European.

„Atenție: urmează o poveste care vă poate afecta profund”, a transmis Ștefănuță, explicând că drama prin care a trecut Laura a lăsat urme permanente asupra fiului ei, Petru, care suferă acum de un handicap sever.

Europarlamentarul a subliniat că tratamentul lunar necesar doar pentru ca micuțul să poată trăi fără dureri insuportabile costă 20.000 de lei, îndemnând oamenii să se implice: „Pentru el, fiecare gest contează, chiar și 1 leu”.

„Am trecut printr-o naștere care mi-a pus viața în pericol – atât pe a mea, cât și pe a copilului meu. Am fost aproape de moarte, iar fiul meu abia a supraviețuit. A rămas afectat neurologic și fizic pe viață. În acești ani s-a adăugat și violența domestică. Trăiesc o realitate în care sunt foarte vulnerabilă ca femeie în România. Sunt aici pentru tine, Petruccini, pentru fiecare copil vulnerabil ca tine, pentru fiecare femeie care și-a pierdut vocea în spatele suferinței.

Povestea mea începe în anul 2023, în sala de nașteri. Am avut o sarcină perfect sănătoasă, cu toate analizele la zi. Când durerea a devenit prea mare, a fost chemat medicul anestezist. La un moment dat am simțit nevoia să urinez, dar nu am putut. I-am rugat insistent pe moașă și pe doctoriță să îmi pună un cateter, însă procedura a eșuat. În travaliu, când gemeam de durere, am auzit o voce peiorativă, suficient de tare încât să mă atingă: „Parcă face altceva și nu naște”.

Menționez că era un spital privat și plătisem tocmai pentru a evita astfel de jigniri. În a opta oră de travaliu mi s-a rupt apa, iar lichidul amniotic era verde spălăcit. Am intrat în panică. Simțeam, ca mamă, că ceva nu este în regulă, dar mi s-a spus doar că nu mai pot naște în apă – lucru pe care oricum nu mi-l doream.

După expulzie, bebelușul meu, Petru, a fost pus inert pe pieptul meu. Am început să urlu. Atunci au început manevrele de resuscitare, chiar acolo. I-au clampat cordonul ombilical și au fugit cu el în altă sală, timp de 50 de minute. Eu am rămas singură, urlând de durere sufletească. Nu a rămas nici măcar un cadru medical cu mine. Nu născusem placenta. M-am dat jos singură de pe masa de naștere și am început să merg în patru labe pe holuri, cu sânge și cu cordonul ombilical atârnând, strigând după copilul meu și implorând ajutor.

După 50 de minute, moașa a intrat roșie la față și mi-a spus că Petru a supraviețuit pentru că m-a auzit strigându-l. M-a pus înapoi pe masa de naștere pentru a elimina placenta și a început să tragă de ea. Am rugat-o să se oprească. Mi-a administrat o altă doză de medicament și abia după două ore am reușit să îl văd. Era într-un incubator, cu extremitățile tremurând, fără să plângă, cu ochii închiși, gemând de durere. A făcut stop cardio-respirator în fața mea.

A fost dus cu ambulanța, dar pe mine nu m-au lăsat să merg cu el. Mi s-a spus să merg acasă. După 12 ore m-am internat și eu în același spital. Acolo am fost întâmpinată cu replici precum: „Mi-ați adus un bebeluș mort, la ce vă așteptați? Lăsați-l aici, sunteți tânără, faceți altul. Dacă îl luați, o să aveți nevoie de incubator toată viața. Creierul e varză”.

A urmat o lună de luptă la ATI. Peste toate, copilul meu a luat și infecții nosocomiale din spitalul unde am născut.

Diagnosticele lui actuale sunt: encefalopatie hipoxic-ischemică severă, epilepsie generalizată, paralizie cerebrală, întârziere globală de dezvoltare, orbire, tetrapareză spastică și deficiență neurologică. Are aproape 3 ani, dar dezvoltarea lui este similară cu a unui copil de până la trei luni. Nu poate sta în fund, nu se joacă, nu mănâncă și nu bea apă normal – doar îngroșată. Ia un pumn de medicamente pe zi. Nu vorbește. Nu știu dacă voi auzi vreodată cuvintele „mama” sau „te iubesc”.

La această realitate s-au adăugat anii de violență domestică. Am auzit lucruri pe care nu ar trebui să le audă nicio femeie: „Mai bine îi pui o pernă pe față”, „Aruncă-l la tomberon”, „Aștept să mori ca să scap de amândoi”, „Mai bine moare el”. Trăiam baricadându-mă în cameră, de frică.

Eu și copilul meu am ajuns la periferia societății, acolo unde familiile cu copii cu dizabilități sunt neglijate și excluse. Știu cum arată frica din interior și cât de greu este să evadezi când sistemul te lasă singură. Am supraviețuit. Sunt aici pentru femeile care încă nu au reușit sau nu vor reuși niciodată. Am ales viața, demnitatea și protecția copilului meu. Ca psihoterapeut, știu câte femei nu pot alege asta din lipsă de resurse, sprijin sau putere.

Mesajul meu este acesta: nicio femeie nu ar trebui lăsată să se salveze singură. Sunt dovada vie că violența domestică și obstetricală nu țin cont de educație, statut sau vârstă. Când o femeie are curajul să vorbească, alte femei prind curaj. Solidaritatea feminină schimbă lumea. În spatele statisticilor, există întotdeauna o femeie care speră să fie salvată.”, a spus în lacrimi în plenul Parlamentului European Laura Radu, o mamă victimă a violenței domestice.