Teritoriul slimnicean, constituit din terenuri fertile pe văi şi terase, păduri bogate în lemn şi vânat, pasâşuni şi climă blândă atrag aşezarea unor comunitaţi preistorice de la care s-au păstrat numeroase vestigii aheologice de o varietate şi bogaţie impresionantă.
Toate aceste descoperiri de materiale arheologice preistorice dovedesc că începuturile habitatului uman pe teritoriul slimnicean se plaseaza în epoca neoliticului (circa 7000-3000 i.e.n.) viaţa pulsând de atunci fără întrerupere.
Cei dintâi locuitori ai acelor vremuri şi-au constituit o mică aşezare, probabil la sud-est de actuala vatrş a satului, în dreapta Izvoarelor Şarbei, iar în epoca de trecere de la neolitic la civilizaţia bronzului (cultura “Cotofeni”), au existat doua aşezări, în Şarba Stempen şi pe dealul “Cetateaua”, în apropierea locului numit azi “La saivane”.
Aşezarea preromană Şarba-Stempen îşi are începuturile însecolul III i.e.n., nefiind exclusă posibilitatea ca acestea sa fie plasate cu un secol mai devreme şi avea proporţiile unui cătun alcatuit din bordeie, semibordeie de locuit şi chiar locuinte de suprafaţa, pe lângaâă ele aflându-se numeroase gropi de cereale.
Existenţa aşezarii Şarba-Stempen a fost deosebit de îndelungată, dăinuind încă multă vreme după retragerea stăpânirii romane din Dacia (271 e.n.), în secolul V fiind ,se pare, ruinatăă.
Populaţiile migrătoare au adus o serie de piedici serioase dezvoltării social-economice a populaţiei locale, dar n-au făcut decât s-o încetinească, nu s-o şi oprească, continuitatea de locuire fiind atestată prin descoperiri arheologice din secolele IV-IX. De la ostrogoţi a fost scos, de exemplu, la lumina inventarul unui mormânt de inhumaţie, de la jumatatea secolului V, aflat la Şarba-Stempen, cuprinzând doua fibule cu cap de pasăre, cercei cu capete poliedrice, un colier, piese de sarma împletita, fusaiole.
Chiar denumirea localitaţii, Slimnic, pare a fi de origine slavă, însemnând după unele opinii confluenţa, iar după altele prunet, ceea ce ar însemna că slavii ar fi locuit pe aceste teritorii, fiind asimilaţi de populaţia locală.
Regii arpadieni reuşesc să cucerească, în decurs de două veacuri, XI-XIII, Transilvania locuită de populaţia românească, care trăia în obşti sateşti şi era organizatş şn formaţiuni politice voievodale, opunând îndelungata rezistenţă împotriva cuceritorilor. După cucerire, teritoriul Transilvaniei a fost colonizat cu secui si saşi.
Ţinând seama de faptul că Slimnicul facea parte din capitlul Sibiului, inclus în structura prepoziturii cu acelaşi nume, formată între anii 1188-1191, putem afirma că stabilirea coloniştilor germani pe teritoriul Slimnicului s-a înfăptuit în a doua jumatate a secolului al XII-lea, satul devenind una dintre cele mai importante componente ale capitlului sibian.
Se pare că originea primelor grupuri de saşi stabiliţi aici proveneau din Flandra si Luxemburg. Cel puţin o parte din saşii aşezaţi la Slimnic a venit din satul Stolzenburg din Luxemburg.
Cea dintâi atestare documentară a localitaţii Slimnic, apare la câteva decenii după trecerea invaziei mongole şi datează din 10 decembrie 1282, când Lodomerius, episcop de Strigoniu, confirmă lui Reynoldus paroh de Stolchunbercht şi decan al capitlului Sibiului o serie de privilegii primite de la arhiepiscopul Filip, prin două acte emise in 6 mai 1264.
Teritoriul slimnicean şi locuitorii comunei au fost martorii diferitelor conflicte sociale, atacuri si incursiuni în sudul Transilvaniei, dispute pentru stăpânirea Transilvaniei, stăpânirea habsburgica în Transilvania, răscoala curuţilor (1703-1711)