Legendele Castelului din Buia „temnița cu coase”

Castelul Bolyai din satul Buia, un monument de o evidentă valoare arhitecturală și istorică, se află într-o stare avansată de degradare. Deși se află în proprietatea statului și este înscris pe lista monumentelor naționale, ansamblul arhitectural pare a fi lăsat la voia întâmplării.

Satul Buia  este amplasat într-o vale din podişul Târnavelor, pe drumul care leagă Şeica Mare de Mediaş, relativ retras față de traseele turistice „clasice” din această zonă. Acesta poate să fie unul din motivele pentru careruinele vechii curți nobiliare amplasate pe dealul din nordul satului nu au fost semnalate alături de alte reședințe nobiliare din Transilvania.

Legendara reşedinţă a familiei Bolyai din satul Buia a rămas astăzi doar o ruină, însă legendele păstrate peste timp vorbesc şi astăzi despre turnul cu coase, teiul de spânzurătoare sau bijuteriile ascunse în jurul castelului de însuşi Mihai Viteazul.

Curtea nobiliară cuprindea într-o incintă fortificată de formă patrulateră o serie de clădiri dispuse perimetral și destinate gospodăririi și protecției ansamblului. Reşedinţa nobiliară propriu-zisă era dispusă pe latura de vest și sud-vest a incintei și se continua pe latura de nord cu o capelă impresionantă, de dimensiunile unei biserici de sat – cu navă, cor și criptă boltită îngropată – care datează probabil din a doua jumătate a secolului al XV-lea, dar posibil exista chiar dinaintea curții nobiliare. Pe lângă spațiile de locuit, de reprezentare și administrative (anexe gospodărești), în interiorul castelului exista și o încăpere destinată execuţiei condamnaţiilor, numită „temniţa cu coase”, în care victimele erau aruncate de la un nivel superior, printr-un horn lărgit, în temniţa respectivă, unde erau înfipte lănci şi coase cu vârful în sus. Hornul este astăzi prăbușit.

Prima atestare a castelului datează din 1324, iar în perioada de înflorire avea 12 camere, o curte splendidă cu mese din pietre rotunde, cu brazi de jur-împrejur, o alee străjuită de castani şi o pivniţă ”de gheaţă” în care petrecea nobilimea. Peisajul era întregit de o biserică, cu fresce pictate de pereţi.

După bătălia de la Şelimbăr, din 1599, Sigismund Bathory îi donează castelul lui Mihai Viteazul, iar legendele povestesc că, după bătălii, domnitorul ar fi lăsat-o aici, timp de două săptămâni, pe doamna Stanca. Tot legendele spun că, după aceeaşi luptă, voievodul ar fi venit aici cu bijuterii puse într-o piele de bivol, pe care le-ar fi îngropat în jurul castelului.       Turnul cu coase şi teiul de spânzurătoare

De ruinele de acum, pe vremuri splendidă reşedinţă nobiliară, se leagă încă numeroase legende. Bătrânii satului povestesc că, odinioară, exista aici un turn de execuţie dotat cu coase precum şi o cameră de plângere lângă turn. Iobagii care nu se supuneau moşierului erau executaţi, iar cel care urma să fie executat trebuia să-şi spună păcatele în camera de plângere, apoi era aruncat între coase. La intrare, în partea stângă, era un tei, unde erau spânzuraţi iobagii care nu se supuneau.

Tot legenda mai spune că în zidul castelului erau zidite călugăriţe care ieşeau doar noaptea şi cântau, dar şi că edificiul era legat printr-un tunel de satul Mighindoala, aflat în apropiere.

În 1920 a ajuns în proprietatea statului român, iar până în 1978 aici a funcţionat un dispensar, pentru care au fost modificate şi amenajate două dintre camere. După ce a dispărut dispensarul nu s-a mai ocupat nimeni şi a fost abandonat, în timpul colectivului fiind folosit ca şi magazine   Castelul a ajuns o ruină însă, din când în când, îi mai trec pragul turişti. Printre ei, povestesc bătrânii satului, mai sunt şi acum persoane care vin şi caută bijuteriile ascunse ale lui Mihai Viteazul.

//////////////////////////////////

Comentariile sunt închise.